TÂLCUIREA FERICIRILOR
Dintr-o năzuinţă adâncă a inimii fiecăruia tot omul
aleargă după fericire. Dar, ademeniţi fiind de lucruri înşelătoare, căutăm
fericirea tocmai acolo unde n-o găsim: în avuţii, în plăceri trecătoare, în
deşertăciuni, în lauda oamenilor. Dorim tot lucrurile pieritoare ale vieţii şi
tocmai târziu ne trezim că numai fericiţi nu putem fi cu acestea.
Domnul
Hristos, Care a venit în lume ca să ne scoată din atâtea greşeli şi socoteli
rele, ne-a adus însă învăţătura că fericirea nu stă în lucrurile schimbătoare
ale pământului şi ne-a arătat care este temelia trainică şi veşnică, nesupusă
stricăciunii pământeşti, pe care omul
îşi poate întemeia fericirea.
Mântuitorul
nostru, suindu-Se odată pe un munte, spre miazănoapte şi răsărit de lacul
Ghenizaretului, în apropiere de oraşul Betsaidei, a învăţat poporul zicând:
Fericiţi cei săraci
cu duhul, că a lor este
împărăţia cerurilor.
– Cu aceasta Mântuitorul spune că
omul e totdeauna pornit spre mândrie şi îngâmfare; se preţuieşte pe sine mai mult
decât preţuieşte cu adevărat şi se aşteaptă ca oamenii să-i arate multă cinste
şi laudă. Dar, din pricină că alţii îl judecă mai bine, nu-i fac atâta alai cât
s-ar aştepta el, de aceea se simte uneori nefericit şi e plin de necaz.
Unul ca
acesta şi-a clădit temeiul fericirii sale pe mândria sa şi lauda oamenilor, şi
iată că n-a putut-o avea. Pentru aceea, faţă de astfel de oameni, Mântuitorul
spune să fim săraci cu duhul, adică, oricâtă pricepere şi înţelepciune am avea
şi oricât am fi înzestraţi de Dumnezeu cu darul minţii ascuţite şi cu o inimă
plină de simţiri înalte, noi să nu ne umplem de îngâmfare, nici să privim de
sus către alţii. Să ne socotim tot lipsiţi, tot săraci, tot având trebuinţă de
multe, tot slugi netrebnice, cum spune Mântuitorul în Sfânta Evanghelie după
Luca (XVII, 10), ca unii care, pentru tot binele pe care-l avem, dăm laudă lui
Dumnezeu.
Cine va face
aşa va fi mai fericit decât cel mândru şi plin de gândul că el este totul iar
ceilalţi nimic.
Fericiţi cei ce
plâng, că aceia se vor mângâia.
–
Aceasta înseamnă că Dumnezeu este începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, şi
că, la urma urmelor, tot voinţa Sa va birui peste toate apucăturile rele ale
omului
Căci după
rânduiala lui Dumnezeu, binele trebuie să fie răsplătit, iar răul pedepsit; cel
bun va fi fericit, iar cel rău va fi chinuit. Lumea însă umple de suferinţă pe
cel bun şi drept şi lasă în trai bun pe cel rău şi nedrept.
Cuvântul
Mântuitorului înseamnă că o asemenea orânduire nu e de la Dumnezeu şi nici că
lucrurile pot rămânea aşa cum sânt; înseamnă că Dumnnezeu va statornici toate
spre bine şi că va veni o vreme când cei ce plâng acum vor fi mângâiaţi şi
fericiţi. Deci, faceţi binele şi datoria voastră, şi veţi ajunge la fericire.
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
– De
omul posac şi încruntat greu se lipeşte cineva şi fiecare fuge de dânsul.
Dimpotrivă, cu plăcere te apropii de cel blând şi zâmbitor şi te simţi bine în
vecinătatea lui. Deci, pe când omul posomorât şi aspru nu are intrare în inima
oamenilor şi e osândit să fie despărţit de toţi, omul blând este ca o viţă care
se întinde şi se agaţă pretutundeni şi la toţi are bună primire. Unul ca acesta
nu rămâne singuratic, ci îi are pe toţi în jurul lui.
De aceea omul blând moşteneşte pământul, adică este mulţumit
şi aici pe pământ şi va fi fericit şi în viaţa viitoare. Deci fiţi blânzi şi
veţi fi fericiţi!
Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de
dreptate, că aceia se vor sătura.
– Dreptatea la Evrei nu era
numai dreptatea pe care o căutau la judecător, dreptatea care stă împotriva
strâmbătăţii, ci, prin dreptate, ei înţelegeau şi starea cinstită a omului
înaintea lui Dumnezeu, starea omului care şi-a îndeplinit datoriile puse lui de
Dumnezeu. De aceea şi zicem noi: dreptul Simeon, dreptul Iosif, înţelegând prin
aceasta nu numai că nu erau oameni strâmbi, ci mai cu seamă că erau oameni buni
la Dumnezeu.
Aşa şi Mântuitorul când numeşte
fericiţi pe oamenii care însetează după dreptate, înţelege pe oamenii care cu
tot focul se silesc să îndeplinească faptele cerute de Dumnezeu de la dânşii.
Foamea şi setea sânt cele mai mari
trebuinţe ale trupului nostru. Tot aşa trebuie să năzuim a îndeplini faptele
cerute de Dumnezeu de la noi, încât ele să ajungă pentru noi o trebuinţă atât
de mare ca şi aceea de a mânca şi a bea.
Cine, deci, va năzui să îndeplinească
cu toată căldura lui legea pusă nouă de Dumnezeu şi se va deprinde să lucreze
astfel, acela şi-a clădit o temelie de fericire pentru viaţa sa.
Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor
milui.
– Milostenia a fost întotdeauna preţuită şi în Legea
Veche şi în Legea Nouă a Mântuitorului Hristos. Ea e proba dragostei dintre om
şi om, ştiind că toată vieţuirea omenească se reazemă pe inima plină de iubire
pe care unul ştie s-o pună în slujba altuia. Cel ce face astfel lucrează după
legea cea mai deplină şi mai adâncă a omeniei.
În cuvântul că cel ce miluieşte va fi miluit, trebuie să înţelegem că Dumnezeu Îşi
ţine dreapta Sa ocrotitoare asupra celui ce lucrează după legea iubirii şi stă
în ajutor celui la nevoie. El va fi îndestulat de Dumnezeu, aşa cum şi el a
îndestulat pe fratele lui, şi va fi fericit, fiindcă tot ce e la înălţimea
gândului dumnezeiesc e fericit.
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor
vedea pe Dumnezeu.
– Inimă curată are omul când în
inima lui se află numai gândurile cele bune, care îndreaptă, îndulcesc şi
înveselesc clipele vieţii noastre şi ale altora. Curată e inima omului care
gândeşte să trăiască cu cinste şi să-şi îndeplinească totdeauna slujba; curată
e inima omului care lucrează pentru ca cinstea şi gândul cel bun să fie călăuza
tuturor, şi aşa să se întemeieze o împărăţie de viaţă cerească pe pământul
acesta.
Omul cu inima curată vede pe Dumnezeu.
Asta înseamnă că omul din inima căruia lipsesc patimile şi pornirile cele rele,
mult mai uşor înţelege porunca lui Dumnezeu. El este ca şi cum ar vedea faţa
lui Dumnezeu pe pământul acesta, fiindcă este potrivire între fiinţa lui şi
voinţa dumnezeiască, iar după moarte aceşti oameni cu adevărat vor vedea faţa
Domnului, Care stăpâneşte în cer şi pe pământ.
Fericiţi făcătorii
de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
– Tot mersul
lumii şi curgerea vieţii noastre sânt aşezete de Dumnezeu să se petreacă cu
rânduială, pentru că El a pus lege peste
care nu se va trece. De aceea, pacea este însăşi legea pusă de Dumnezeu. Şi
că de la Dumnezeu e lucrul acesta, o dovadă este faptul că numai la vremea
păcii toate lucrurile şi toate treburile noastre pot ajunge cu bine la capăt,
căci Dumnezeu este începătorul vieţii, Cel ce a pus toate să crească, să
înflorească, să ajungă la deplinătate şi să dea roadă. Pe când, prin gâlceavă
şi vrăjmăşie, toate se strică şi se dărâmă.
Deci, cel ce
face pace este după înţelesul pe care Dumnezeu l-a dat vieţii, şi, lucrând astfel, şi-a clădit şi el
temelie fericită vieţii lui.
Fericiţi cei
prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.
– În
lumea aceasta se găsesc bărbaţi vrednici şi sfinţi, cum s-au găsit şi în
vremurile mai de demult, care-şi înţeleg chemarea lor, trăiesc cinstit şi arată
şi altora că aşa cum trăiesc nu e bine şi trebuie să-şi dea altă croială
vieţii. Şi au dreptate să grăiască aşa, pentru că oamenii foarte adeseori uită
rânduiala bunei vieţuiri, iar, pe de altă parte, omul trebuie neîncetat
îndemnat şi îndrumat, pentru că el nu rareori e în pericolul de a-şi pierde
cărarea.
Dar, iată, că
cei mai mulţi nu suferă să le spui că fac rele, chiar atunci când le fac, şi nu
vor să le tulburi plăcerile, nici să-i scoţi din deprinderile în care ei cred
că vor găsi fericirea. De aceea prigonesc pe cei ce le arată drumul cel bun
şi-i umplu de suferinţă în această viaţă, măcar că aceştia dreptate au avut; şi
au grăit aşa, pentru că Dumnezeu le-a strigat în inima lor să grăiască către
ceilalţi fraţi şi să nu-i lase a umbla în traiul unei vieţi rătăcite.
Prigoniţi au
fost proorocii Vechiului Testament, pentru că au arătat fraţilor lor că, aşa
cum trăiesc, viaţa le e croită rău şi vor ajunge la nenorociri, cum au şi ajuns
cu atâtea împărăţii care au venit peste ei.
Totuşi, deşi
prigoniţi, cei ce lucrează astfel au de ce fi fericiţi, fiindcă ei au găsit
calea cea bună a vieţii şi, pentru ei, Dumnezeu, nu plăcerile trecătoare, este
călăuza neîncetată. De aceea mai mult pe aceştia îi fericeşte Domnul şi le
spune că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi veţi fi voi
când vă vor ocărâ şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva
voastră, minţind din pricina mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră
multă, este în ceruri!
– Fericirea aceasta e o prelungire a celei de mai
înainte. Mântuitorul ne arată mai amănunţit că roata lumii şi a vieţii, nefiind
în mâna oamenilor, să nu ne facem mare supărare pentru ocările şi necazurile pe
care ei le vor arunca asupra noastră. Căci vorba cea din urmă Dumnezeu o va
grăi, şi noi ştiind că ne aflăm în slujba Lui şi că ne îndeplinim chemarea
noastră, să avem fericirea omului care-şi ştie drumul şi nu bâjbâie. Ştiinţa că
faci un lucru bun şi că cu fiecare zi înaintezi tot mai departe pe calea
deschisă ţie de Dumnezeu este izvorul celei mai curate fericiri.
Pildă să avem
în prigonirea pornită împotriva proorocilor şi sfinţilor şi mai cu seamă a
Mântuitorului. Nimeni din aceştia nu s-au abătut de la calea lor din pricină că
au fost prigoniţi. Căci cine a gustat o dată din dulceaţa de a fi slujitor al
lui Dumnezeu, nu s-a mai lăsat abătut, ci a biruit cu dânsa toate amărăciunile
vieţii pământeşti.
De aceea, lui Dumnezeu, Care ne sprijină, să-I fie împărăţia şi puterea şi
slava în veci. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu